Recunoașterea ”independenței” celor două enclave separatiste în estul Ucrainei de către Moscova pune începutul unei noi faze în conflictul dintre Federația Rusă, pe de o parte, și Occidentul, pe de altă parte. Deși pe termen scurt Ucraina va avea de suferit, Rusia este cea care va pierde cel mai mult pe termen lung.

Folosind o provocare înscenată Ucrainei de către serviciile speciale rusești în ajun, pe 21 februarie 2022 președintele rus Vladimir Putin a convocat de urgență Consiliul Suprem de Securitate pentru a decide cum să ”răspundă” în lumina acestei evoluții. Una din surprize a fost că membrii Consiliului s-au bâlbâit vădit când au fost întrebați de președinte dacă susțin independența DNR și LNR, și au înțeles de fapt că este vorba despre intrarea lor în componența Rusiei, inclusiv Serghei Narâșkin, directorul Serviciului de Informații Externe. 

Bâlbâiala lui Serghei Narâșkin, directorul Serviciului de Informații Externe.

Evenimentul a fost transmis în direct de posturile de televiziune publice și s-a încheiat cu aprobarea unanimă a recunoașterii așa-numitelor republici populare din Donețk și Luhansk drept ”state suverane” și a trimiterii de trupe pentru ”apărarea” lor.

De data asta, Moscova nu a depus efort pentru a întreba populația regiunii dacă își dorește un stat separat, nici măcar într-un referendum fictiv, arătând că puțin îi pasă de legitimitate și reguli.

Astfel, invazia, despre care vorbea toată lumea, a început, doar că tot în condiții hibride – în loc să atace frontal, soldații ruși intră în Ucraina prin portița pe care deja o controlau și ocupă teritorii deja ocupate de facto, cu ajutorul unor mâini străine.

Lucrurile nu se schimbă prea mult din punct de vedere formal – regiunile respective cum au fost controlate de Rusia, așa și au rămas, iar comunitatea mondială, care continuă să le recunoască drept părți integre ale Ucrainei, va rămâne și mai departe pe această poziție. Deși pasul întreprins de Moscova pune o cruce mare pe Acordul de la Minsk, nici aici lucrurile nu suferă schimbări dramatice – acest document a fost sistematic încălcat practic de toate părțile și nu a mai oferit vreun pretext pentru negocieri.

Pe de o parte, odată cu ruperea deschisă a Acordului de la Minsk dispare o platformă pentru negocieri, iar pe de altă parte dezleagă mâinile tuturor părților pentru a-și urma interesele proprii fără a fi nevoite să întrebe părerea celorlalți.

Rusia, de exemplu, veșnic îngrijorată că vecina sa ar putea fi primită în NATO, a trimis trupe în uniforme pentru a demonstra lumii că aceasta nu este eligibilă. O țară care nu-și poate asigura integritatea teritorială nu poate fi acceptată în NATO, spune statutul organizației. Un alt scop a fost să demonstreze că amenințările privind invazia nu sunt vorbe goale. Această invazie are loc chiar acum, însă iarăși fără vărsare de sânge, hibridă, cum a fost în Crimeea. După ce au pierdut la masa de tratative, rușii au plecat trântind ușa pe fonul zângănitului de arme.

Despre refacerea imperiului nu se mai pune problema, dar scopul a fost parțial atins.

Ucraina, pe de altă parte, acum are dezlegare la achiziții de armament de orice calibru și oricând poate arăta la inamici în uniformă pe propriul teritoriu pentru a justifica cheltuielile. Chiar dacă nu va adera formal la NATO, va putea găzdui trupe străine aliate și urma o politică mai independentă de apropiere la structurile euro-atlantice. Totuși, despre aderarea la NATO sau UE va trebui să uite pentru un timp și aici Ucraina este păgubașa momentului.

Oricât n-ar suna de cinic, evoluția cu recunoașterea unilaterală a Donbasului drept stat separat – previzibilă, de altfel – fortifică pozițiile Occidentului. În primul rând, a fost evitat un război nou în Europa, deoarece rușii până la urmă nu au avut curajul să lanseze un atac frontal, cu consecințe dezastruoase pentru toate părțile. Doi – cheltuielile pentru apărare vor crește în toate țările UE, iar asta înseamnă noi locuri de muncă, un PIB mai mare, o economie mai sănătoasă. Trei, conflictul hibrid va trece treptat într-un conflict înghețat, care va conserva starea lucrurilor pentru câteva decenii înainte, iar în aceste condiții se poate de cumpărat gaze naturale în continuare.

Războiul la ușile Europei a fost evitat și acesta e principalul lucru care a ieșit bine pentru europeni. Comisia Europeană a făcut deja public raportul privind perspectivele economice pentru anul 2022. 

Pentru SUA evoluțiile în jurul Ucrainei în relațiile cu Rusia reprezintă un succes, un fel de balsam după retragerea haotică din Afganistan. La masa de negocieri americanii au stat ferm pe formularea care nu-i obligă la nimic precum că ”orice țară este în drept să solicite statutul de membru al NATO”, ceea ce a turnat apă vie la rădăcina cam ofilită a organizației (Suedia și Finlanda au anunțat că ar putea să adere), a dat un nou sens de existență alianței. 

Soldații suedezi în timpul exercițiilor. Imagine: BusinessInsider

Administrația Biden a jucat frumos și în războiul de dezinformare, impus de Kremlin, avertizând regulat lumea că rușii atacă ba ”luna viitoare”, ba ”săptămâna viitoare”, apoi ”în următoarele două săptămîni”, apoi ”peste o săptămână”, etc., ținând în tonus toate părțile, inclusiv și pe Putin, care cel mai probabil nu avea planuri reale de invazie.

Criza ucraineană a avut și un alt impact pozitiv pentru SUA: iminența războiului a generat comenzi colosale pentru complexul industrial-militar al Statelor Unite. După un an dificil pentru exporturile de armament, care au însumat $138.2 miliarde în anul fiscal 2021, adică minus 21% față de anul precedent, în anul curent producătorii americani ar putea înregistra dublul acestei sume. Ucraina este în prima linie a cumpărătorilor. 

Curios este că Belarus, Kazahstan, Armenia și alte țări loiale Moscovei nu au reacționat deocamdată, dar cu siguranță sunt îngrozite de acțiunile aliatului formal. Belarus, care a admis trupe rusești pentru a speria Europa, a devenit alăturaș la ocupație, un statut ce va atrage noi sancțiuni pentru regimul lui Alexandr Lukașenko. Kazahstan, care trăiește încordat sub amenințarea unei revolte pro-ruse în nord-estul țării, realizează că ar putea deveni victima unui scenariu similar. Armenia, frustrată că Rusia n-a mișcat un deget pentru a o apăra în timp ce era umilită militar de Azerbaijan, în pofida tratatului de apărare reciprocă, are tot mai puține șanse să soluționeze pașnic conflictul în jurul Karabahului de Munte fără actori de talia UE sau SUA.

Cine este marele pierdant?

Este dificil de anticipat cum vor evolua lucrurile pe termen mediu. Pe termen lung, însă, cel mai mare pierdant din această criză va fi Federația Rusă. Pe lângă cheltuielile militare enorme, țara se confruntă cu o stagnare economică fără precedent în ultimii ani. Un indicator al situației precare reprezintă investițiile rusești în cel mai râvnit activ al tuturor timpurilor – bonurile de trezorerie americane. Dacă în februarie 2020 rușii dețineau hârtii de valoare americane în valoare de 12,58 de miliarde dolari, deja în noiembrie 2021 acest stoc s-a redus până la 2,4 miliarde de dolari. 

Imagine: Statista

Deși țara are rezerve valutare record – 630 de miliarde USD, inclusiv 132 de miliarde în aur, acest morman de bani nu ar trebui să intimideze pe nimeni. 

În primul rând, deoarece sancțiunile economice și financiare nu-i vor permite să acceseze tehnologiile occidentale, necesare pentru creștere. Doi – bugetul rus mizează practic exclusiv pe exportul de carburanți fosili. Doar că toată lumea trece la surse regenerabile de energie și consumul masiv de gaze și petrol ar putea să se reducă dramatic în următorii ani.

Când URSS a încercat să concureze cu SUA acum 30 de ani, sovieticii s-au concentrat exclusiv pe producerea armamentului, în timp ce America și-a văzut de treabă cu economia, fără să uite de apărare. După ce Uniunea Sovietică s-a umplut cu rachete și tancuri, banii s-au terminat. Și atunci Ronald Reagan, președintele american din acele timpuri, a ridicat miza prin lansarea Programului Războaielor Stelare. URSS, având o economie cu o singură treaptă în cutia de viteze, n-a rezistat și s-a prăbușit.

Rusia modernă calcă pe aceeași greblă astăzi.