Deși nu au avut o autoritate centrală și nu au reprezentat o etnie omogenă, sciții au ajuns o putere de temut în stepele Asiei și câmpiile europene.

Triburile nomade scitice s-au răspândit în Eurasia din platoul Iranului modern în jurul anilor 900 Î.H. și în următorii peste 500 de ani au format un imperiu uriaș care se întindea între China, India și Europa de est.

Cultura sciților a influențat multe popoare cu care ei s-au intersectat datorită stilului nomad de viață. Săpăturile arheologice în curganele din Kazahstan și Ucraina, unde au fost înmormântați membrii elitei scitice, denotă că aceștia au contactat cu numeroase popoare și au învățat o serie de meșteșuguri de la acestea, inclusiv fabricarea uneltelor de muncă, armelor pentru luptă, prelucrarea pieilor și metalurgia. Multe muzee din lume au în colecție bijuterii și obiecte din aur turnate de meșterii sciți, reprezentând de cele mai dese ori scene de război.

Teritoriile controlate de triburile scitice. Imagine: HistoryFiles

Sciții credeau în viața după moarte și respectau ritualul sacrificării prizonierilor și cailor liderilor decedați, pentru a-i servi în pe lumea cealaltă.

Principala îndeletnicire a sciților (în afară de război) a fost creșterea animalelor, în special a cailor – pentru transport, război, lapte și carne. Deși caii erau favoriții nomazilor, ei aveau în gospodării vite, păsări și altor animale domestice. Sciții nu erau adepții agriculturii și preferau să jefuiască vecinii de produsele care le lipseau.

Nevoia de acaparare a resurselor i-a ajutat pe sciți să devină călăreți iscusiți, cunoscuți pentru raidurile-fulger, jafurile endemice și exterminarea brutală a populaiei învinse. Prizonierii erau transformați în sclavi, în cel mai bun caz, sau mutilați, dar de obicei erau uciși cu cruzime.

Una din tradiții a fost băutul sângelui primului dușman ucis în luptă.

Istoricii din antichitate notează că sciții atacau cu o viteză uimitoare și puteau la fel de repede să dispară în cazul în care erau urmăriți. Acest fapt făcea dificilă, dacă nu imposibilă, învingerea lor pe câmpul de luptă.

Totuși, sciții nu au fost chiar invincibili. În jurul anilor 200 Î.H. influența lor a început să se diminueze, iar către anul 300 D.H. teritoriul controlat de sciți s-a redus la o regiune mică ce cuprindea peninsula Crimeea și nordul Ucrainei moderne, unde ei au abandonat stilul de viață nomad în schimbul celui sedentar.

Prima înfrângere majoră sciții au suferit în anul 339 Î.H. O armată condusă de regele Ateas a încercat să jefuiască teritoriile la sud de Dunără, dar a fost zdrobită de falanga macedoniană a regelui Filip II. Însuși Ateas și-a pierdut viața pe câmpul de luptă, iar mii de nomazi au fost capturați.

Citiți și:
Olanda a decis să restituie aurul scitic Ucrainei

Zece ani mai târziu, un alt trib scitic – Saka – a încercat să invadeze noile domenii macedoniene. Fiul lui Filip II –  Alexandru cel Mare – va distruge literalmente oastea sciților în bătălia de la Jaxartes (sud-vest de Tașkent, Uzbekistan). În acea luptă, Alexandru a reușit ceea ce nu reușise nimeni până la el: încolțirea și încercuirea nomazilor.

Perioada respectivă este considerată începutul declinului sciților. Civilizațiile antice s-au ridicat și prăbușit în rezultatul a două evenimente: victoria sau înfrângerea pe câmpul de luptă și prosperarea sau decăderea economică. Când pierzi o luptă care îți definește viitorul, pierzi oameni, teritoriu, resurse și influența. Anume asta s-a întâmplat și în cazul sciților.

În anul 310 D.H. sciții au suferit o altă înfrângere majoră, de data asta din cauza unui alt trib nomad – sarmații. Ultimii populau teritorii care astăzi constituie Ungaria, România, Republica Moldova și Ucraina. De asemenea, sciții au fost presați din sud de Imperiul Persan, din nord de slavi, dar și de alte popoare pornite în marele marș al migrației.

Cine sunt urmașii sciților?

Rămășițele triburilor scitice împrăștiate pe teritoriile pierdute au fost asimilate treptat de vecini și alți invadatori – sarmați, alani, huni, goți, celți, daci, slavi. 

Se consideră just de a-i considera drept urmași ai sciților pe osetini – un popor care trăiește în două republici autonome ce fac parte din două state – Federația Rusă (Osetia de Nord) și Georgia (Osetia de Sud). Limba osetinilor are cel mai înalt grad de rudenie cu dialectele sciților. Sânge scitic există și la ucrainenii moderni, transmis prin strămoșii slavi, dar și la tătari și kazahi, prin invadatorii mongoli.

Faptul că sciții au controlat teritorii vaste în Eurasia le permite practic tuturor grupurilor etnice care populează teritoriile respective să pretindă că au gene scitice în ADN-ul național. Cercetătorii nu au un răspuns tranșant nici astăzi de unde până unde s-a întins imperiul scitic. 

Surse: HistoryFiles, Discovery Magazine, Wikipedia, New York Times